Poporul acesta n-are statui, sculptură antropomorfă. Trebuie să-ţi dai întîlnire acum 6000 de ani, pe acest teritoriu, ca să dai peste câteva statuete, la un trib venit din Anatolia. De atunci, nimeni care să fi pus mâna pe un bulgăre de lut să modeleze cu el o formă umană… Toate culturile pot invoca o artă primitivă. Mai apoi, în acei faimoşi 1000 de ani lipsă (300-1300 e.n.), nici o statuetă, nici o siluetă umanoidă pe un ciob de vas, din care să-ţi dai seama cum se vedeau, nici măcar o frescă, o urmă de mână suflată pe un perete de peşteră. Nu doar că nu există ‘artă’ valahă (sau ceva valah, orice – un zid, un drum, o urmă). Dar e tot mai limpede, în afara câtorva grupuscule sălbăticite de oieri ascunse în munţi, pe aici a trecut cine a vrut, nu locuia nimeni. Un întreg câmp al absenţei, iar apoi al metisajului etnic total, o Völkerwanderung străbătută de la un capăt la celălalt de cântece de jale, o interminabilă cultură a doliului. Ce moştenire. Să faci din dansul ăsta de umbre tremurânde o istorie… Din nefericire, orice iluzie e interzisă. Votum solvit.
Eduardo Arroyo: ‘Nimic nu rămâne din lucrurile în care am crezut’.
Nimic… Când afirmi cu siguranţă asta, foarte puţine lucruri mai rămân din tine. E un fel de a te naşte din nou, fiindcă nimeni, cu adevărat, nu există în afara convingerilor sale. Eşti asemeni unui comatos, unui amnezic. Ar trebui să ţi se dea altă identitate, un alt nume şi s-o porneşti prin păduri, ca bătrânii indieni alungaţi de acasă. (Ce idee, să ceri oamenilor să renunţe la convingerile lor, să se nască din nou, să îşi dea naştere…)
Privesc ce se întâmplă la Paris, în Lyon, în atâtea alte locuri. Îţi spui: ‘Franţa va deveni musulmană’. Sună ca o frază oarecare.
Creştinismul, înduioşător de slab. La o abaţie care sărbătorea 1000 de ani de la înfiinţare am văzut strânşi o sută de oameni… Nu încetez să-mi repet: ‘Mi-e indiferent’, cu un aer convins.
E acum lipsit de orice îndoială că Montherlant a fost pedofil. În cel mai incredibil sordid, aborda copiii pe stradă sau la cinematograf, pe cei de 8-10, până la 14 ani. Alături de Peyrefitte, întreţinea tot felul de copii din familii sărace, cumpărând tăcerea părinţilor etc. E un lucru cumplit drama unei minţi strălucite care se ştia atinsă de acest morb. Cu aşa ceva nu poţi trăi: ori accepţi, şi atunci eşti un fel de mort în viaţă dispreţuindu-se în fiecare clipă, ori te suprimi. La un asemenea nivel de luciditate, nu poţi investi cu sens simbolic ce trăieşti, nu te poţi minţi, nu poţi drapa, s-a terminat. Fiecare zi e o tortură, una fără apel. O formă de monstruozitate care refuză să se mântuie (medicaţie, abstinenţă, sinucidere), şi pe de altă parte nu poate uita. Problema e că ştii ultimativ că în fiecare dimineaţă te scoli tot cu tine, şi că ţestei tale trebuie să-i corespundă un glonte.
Memorie deficitară. Uit constant cuvinte, nume, idei, fraze întregi pe care nu am prezenţa de spirit să le notez. Ceva neconsemnat e şters peste o zi sau două; ca şi cum un lucru, odată formulat în minte, ar dispărea ca problemă. O ereditate problematică, sunt sigur. Nu e chiar nejustificat să-ţi urăşti genitorii. Când te gândeşti că nu s-au jenat să-şi perpetueze vesel tarele. (Cât de vanitos trebuie să fii ca să produci un ‘urmaş’, ce idee trebuie să-ţi faci despre tine!…) Tragi resemnat pietrele de moară, povara lor.
Am aşteptat mult soarele ăsta asasin. Acum nu am decât să jubilez.
Eduardo Arroyo: ‘Nimic nu rămâne din lucrurile în care am crezut’.
Nimic… Când afirmi cu siguranţă asta, foarte puţine lucruri mai rămân din tine. E un fel de a te naşte din nou, fiindcă nimeni, cu adevărat, nu există în afara convingerilor sale. Eşti asemeni unui comatos, unui amnezic. Ar trebui să ţi se dea altă identitate, un alt nume şi s-o porneşti prin păduri, ca bătrânii indieni alungaţi de acasă. (Ce idee, să ceri oamenilor să renunţe la convingerile lor, să se nască din nou, să îşi dea naştere…)
Privesc ce se întâmplă la Paris, în Lyon, în atâtea alte locuri. Îţi spui: ‘Franţa va deveni musulmană’. Sună ca o frază oarecare.
Creştinismul, înduioşător de slab. La o abaţie care sărbătorea 1000 de ani de la înfiinţare am văzut strânşi o sută de oameni… Nu încetez să-mi repet: ‘Mi-e indiferent’, cu un aer convins.
E acum lipsit de orice îndoială că Montherlant a fost pedofil. În cel mai incredibil sordid, aborda copiii pe stradă sau la cinematograf, pe cei de 8-10, până la 14 ani. Alături de Peyrefitte, întreţinea tot felul de copii din familii sărace, cumpărând tăcerea părinţilor etc. E un lucru cumplit drama unei minţi strălucite care se ştia atinsă de acest morb. Cu aşa ceva nu poţi trăi: ori accepţi, şi atunci eşti un fel de mort în viaţă dispreţuindu-se în fiecare clipă, ori te suprimi. La un asemenea nivel de luciditate, nu poţi investi cu sens simbolic ce trăieşti, nu te poţi minţi, nu poţi drapa, s-a terminat. Fiecare zi e o tortură, una fără apel. O formă de monstruozitate care refuză să se mântuie (medicaţie, abstinenţă, sinucidere), şi pe de altă parte nu poate uita. Problema e că ştii ultimativ că în fiecare dimineaţă te scoli tot cu tine, şi că ţestei tale trebuie să-i corespundă un glonte.
Memorie deficitară. Uit constant cuvinte, nume, idei, fraze întregi pe care nu am prezenţa de spirit să le notez. Ceva neconsemnat e şters peste o zi sau două; ca şi cum un lucru, odată formulat în minte, ar dispărea ca problemă. O ereditate problematică, sunt sigur. Nu e chiar nejustificat să-ţi urăşti genitorii. Când te gândeşti că nu s-au jenat să-şi perpetueze vesel tarele. (Cât de vanitos trebuie să fii ca să produci un ‘urmaş’, ce idee trebuie să-ţi faci despre tine!…) Tragi resemnat pietrele de moară, povara lor.
Am aşteptat mult soarele ăsta asasin. Acum nu am decât să jubilez.
foarte util articolul tau, mersi! jocuri gratis noi
ReplyDelete