X.

Uluit şi dezgustat de eroarea inexplicabilă a lui X, care a putut spune într-un interviu că Cioran a trăit în Franţa din leafa Simonei Boué… A trăit din traduceri, integral efectuate sub pseudonim, din engleză în franceză, de tot felul de cărticele şi broşuri, vreme de 25 de ani, până în ’70, cînd cărţile încep să aducă un oarecare venit. Acesta era interesul lui pentru limba engleză. E vizibil, dacă vrei să cauţi puţin, din Caiete şi din scrisori. A încercat să intre în Cercetare (blocat de Goldmann), a lucrat ca redactor de carte la o editură vreun an şi ceva. Chiria pe care o plătea era, cu propriile spuse, ‘ridicolă’: 300 de franci (o carte costa 100 de franci), sumă sub-modică pe care şi-o putea permite paritar cu Simone, şi care a fost salvarea lui. Dar trăia din cât avea. Se hrănea foarte prost şi întotdeauna la limită; în unele fotografii e de o slăbiciune uluitoare; se îmbrăca de la piaţa de vechituri şi avea în casă mobile din împletituri de răchită. O existenţă spartană, totul pentru a avea o independenţă şi libertate, ceea ce pentru el însemna: ‘să nu fii sclavul nimănui’. Să crezi că un spirit de orgoliul lui C. ar fi acceptat să fie întreţinut de o femeie, şi asta să poată trece în biografia lui, înseamnă să-ţi fi pierdut o clipă minţile.
       Emisă prima oară de Friedgard Schulte, cred, acreditarea unei asemenea stupidităţi patente e inexplicabilă. În epoca în care tot ce rămâne din tine sunt fragmente de Wikipedia, iar personalitatea e fapt divers şi detaliu infamant, e un fel de atentat la discreţie şi inteligenţă. Sufleteşte, ştii prea bine că n-ai fost niciodată elevul lui Noica ci, până în vârful unghiilor, prin structură şi convingeri, discipolul lui Cioran. Vorbele tale au oarecare greutate în ochii celorlalţi. El nu a lăsat precizările necesare (de altfel, ce temă…). Dar cei care-i supravieţuiesc scriitorului au datoria să vegheze.
       Resemnare. Nimic bun nu i-a venit lui Cioran din partea originii sale.
       …Să fugi mai bine de jumătate de secol, să schimbi ţara, să refuzi să mai vorbeşti limba – şi totuşi să nu poţi scăpa de râia românească mi se pare mai mult decât un nenoroc sau strategie de recuperare post-mortem a culturilor mici: e un blestem de minorat. Ce dovezi mai vrem că omul ăsta a dispreţuit din rărunchi valahul? Nu-i putem citi imprecaţiile (nimeni n-a lăsat mai radicale decât el)? Cât ne mai permitem să anexăm la ‘neam’ individualităţi care l-au abhorat, l-au detestat, l-au vomitat structural, şi care s-au definit nu doar în opoziţie cu el, dar în indiferenţă? Sartre observa resemnat că a muri înseamnă să devii prada celor vii. Cioran nu e un ‘filozof român stabilit în Franţa’, cum treptat e acreditat – wikipedic – până şi de revistele străine. Asta e ca şi cum ai spune ‘filozof patagonez’. E un filozof francez născut undeva în Est: francez de adopţie, metec cultural, dacă ‘european’ şi ‘universal’ nu e de ajuns. Un ins care a fost ce a fost pentru că a asimilat Franţa, nicidecum România. Singurul merit pe care-l are România în biografia lui Cioran este că a fost părăsită.
       Cioran n-a fost un filozof român nici când trăia aici şi scotea acele cinci cărţi în româneşte, scrise cu fiere şi sânge, deliruri lirice ale unui ins prins în capcană. Pentru asta ar fi trebuit ca România să existe şi în alţi ochi decât în ai ei proprii. A fost marcat de spaţiul european şi şi-a imaginat mereu o altă ţară, o altă cultură, un alt colţ geografic, un alt destin. Cine n-a înţeles asta n-a priceput prima pagină din el.
       De ce nu poţi fugi de România? Oare nici statutul de apatrid nu te pune la adăpost de ‘naţionaliste’ recuperări postume? Nici scrisul în altă limbă? Nici renunţarea la tot? Ce probe ar mai trebui să dăm? O ţară nu e o placentă eternă, o hârtie de muşte sau o boală venerică. Mă întreb dacă mai există în lume alcătuire – sau improvizaţie – teritorială cu un mai libidinos contact epidermic pentru victimele ei.
       Oare n-ar trebui să existe declaraţii solemne de renunţare la patrie, pe care să le faci şi să fii sigur, apoi, că nu mai auzi în veacul vecilor de ea? Să ni se spună doar atât: unde putem semna?

Despre toamna si ghicitori

Tocmai cand speram ca ne vom bucura si in noiembrie de o vreme la fel de frumoasa ca in restul acestei toamne atipice, iata ca vremea ne da peste cap toate planurile si descoperim inca odata frumusetile toamnei. Insa la drept vorbind, nu noi suntem cei ce le descoperim ci copii nostri care, oarecum suparati de trecerea verii ar trebui invatati ca fiecare anotimp are si partile lui frumoase iar toamna este cu adevarat o comoara de bunatati si frumusete.
In contextul asta m-am gandit sa fac un articol in care sa va povestesc despre niste ghicitori pentru copii pe care le-am descoperit recent si care mi se par nu numai reusite ci si foarte educative, povestind despre vremurile in care internetul nu exista iar cei mici erau obligati sa apeleze la carti pentru a descoperi mai multe despre lumea ce ii inconjoara.
Interesant mi s-a parut si faptul ca pe site-ul unde erau postate ghicitorile era propus un mic concurs pentru cei mici in care ei trebuiau sa ghiceasca raspunsul la fiecare "enigma in versuri" si pentru fiecare raspuns corect ei primeau un punct, urmand ca la sfarsit, in functie de numarul de puncte sa primeasca un mic premiu.
Insa motivarea este secundara fata de caracterul educativ al acestor ghicitori. Ele ii pot invata pe copii mai multe lucruri despre principalele elemente ce definesc anotimpul toamna, ii poate familiariza cu schimbarile prin care trece natura in aceasta perioada si ii va face cu mult mai receptivi la ceea ce se intampla in jurul lor.
Acestea sunt doar cateva dintre motivele pentru care un mic joc cu ghicitori in familie reprezinta o excelenta solutie pentru a petrece timpul impreuna, reusind in acelasi timp sa stimuleze si imaginatie celor mici, determinandu-i sa caute la randul lor alte subiecte de ghicitori pe care sa le propuna parintilor.
Iata spre exemplificare o asemenea ghicitoare:
Tarus galben ascutit
In pamant sade infipt.
Un iepuras l-a gasit
Si pe loc la rontait.
Cine este? L-ati ghicit?


Stiti raspunsul? Ia sa vedem? Tarus galben ascutit In pamant sade infipt, ce ar putea sa fie? Cam greu de ghicit pana intra iepurasul in scena care imediat rontaie misteriosul nostru tarus. Si ce le place iepurilor cel mai mult? Da, morcovii,  acele legume gustoase si dulci ce se culeg inclusiv toamna...daca scapa de iepuri.

X.

 Lui X. Nu m-am putut desprinde, ascultându-te, de cele trei condiţii necesare: trebuie să ai anvergură, sau dacă nu talent, sau dacă nu şarm. Nu e deloc sigur că ele vin în ordinea asta. Dar dacă, privind onest, simţi că nu te încadrezi decisiv în una dintre ele, aşa încât să poţi descrie inedit lumea, renunţă: nu ai o personalitate.
       Încearcă să nu foloseşti la tot pasul ‘mi-am zis că…’ şi ‘pesemne’ şi ‘în clipa în care’ şi ‘pe lumea asta’ şi ‘splendoare’, ca un maître d’hôtel. Uită-le. Încearcă să recompui o exprimare cu sens din cuvintele cele mai simple, cu conectori dintre cei mai simpli.
       Găseşte un interval în care eşti singur acasă. Aşează-te în faţa oglinzii şi începe să înjuri. Foloseşte cele mai odioase şi orduriere cuvinte pe care ţi le aduci aminte, articulându-le apăsat, scrâşnit, în timp ce te priveşti. E important: în timp ce te priveşti. În câteva minute va debuta, poate, procesul vindecării de limba de operetă, desprinsă din contactul livresc.
       Scrie în sfârşit o pagină în care nimeni să nu te poată recunoaşte, începând cu tine însuţi. Arată-i-o celui mai bun prieten.
       Dacă nu ţi-a ieşit, nu eşti un scriitor – eşti un livresc calofil, şi eşti, din păcate, de nevindecat. Vei scrie eseuri şi pe ultimii ani de viaţă. La douăzeci de ani după moarte vei mai fi pomenit o dată, într-un cadru cu mucegai şi coloane dorice. Apoi vei fi uitat pentru totdeauna.
       Ia de pe acum o hotărâre. Fugi pe o insulă, meditează. Ucide pe cineva – faptul divers e o intrare oblică în posteritate. Dizolvă-te într-un amantlâc de senectute. Creşte porumbei, cultivă nuferi. Orice. Pentru că restul, tot restul, tot ce-ţi închipuiai că e vocaţia vieţii tale şi s-ar cere neapărat continuat – e vid absolut şi pierdere de vreme.
       Mai ai numai câţiva ani în care ai putea să nu mori cu tine.
       Eşti încă iubit: cineva îţi mai spune cuvintele astea.