Ne-am iubit enorm si ne-am si urat, but in the end nu am putut sa nu stim unul de altul. Cred ca ma cunoaste mai bine decat oricine, am trecut impreuna prin o mie si una de schimbari. Mi-a schimbat viata. Am vrut sa scriu despre asta de cand m-am intors, insa nu am stiut cum. Pentru ca a fost o stare asa de… nemaitraita de mine, poate de muuuulta vreme, incat am vrut sa o mai tin pentru mine o vreme. Sa fie secretul meu. Acum, ca s-a decantat, cred ca pot sa o rostesc.
A fost asa. O zi ploioasa intr-un oras venerabil. Ploua mocaneste, insa nu era chiar frig. De la geam vedeam in casa de vis-à-vis, in apartamentul cuiva care avea, cu o seara inainte, o lumina rosiatica ce impanzea peretii.
Eram amortiti de vreme; adica eu. El era fascinat de ploaie. S-ar fi uitat la ea ore-n sir. Statea lungit in pat si privea pierdut pe fereastra. imi zicea ca e frumos. A pus muzica si s-a trantit la loc in pat. Ma intind langa el cu o carte in mana. Stateam amandoi tacuti, se auzea muzica si se simtea ploaia. si nimeni nu zicea nimic. Eu ma mai foiam din cand in cand, incercam sa ma apropii subtil de lumea lui, dar nici nu voiam sa o tulbur prea tare. La un moment dat am lasat cartea si m-am incovrigat langa el. Statea intins, relaxat, cu fata spre geam. Fruntea mea ii atingea incet, aproape imperceptibil, umarul. si am stat asa amandoi o vreme. Am inchis ochii, credeam ca o sa dorm, insa nu puteam, era prea frumos. Prea linistit.
Prea in acelasi loc cumva, insa separati fiecare de gandurile lui.
Mi-a parut o vesnicie ora aia (sau orele alea, ca nu-mi dau seama). Nu tin minte sa mi se fi intamplat vreodata sa stau langa un baiat care-mi place, barely touching each other, vreme indelungata, si sa ma simt atat de … frumos. Yes, this is the word. And this is why I came to like him. For this unique moment.
No comments:
Post a Comment