X.

 Lui X. Nu m-am putut desprinde, ascultându-te, de cele trei condiţii necesare: trebuie să ai anvergură, sau dacă nu talent, sau dacă nu şarm. Nu e deloc sigur că ele vin în ordinea asta. Dar dacă, privind onest, simţi că nu te încadrezi decisiv în una dintre ele, aşa încât să poţi descrie inedit lumea, renunţă: nu ai o personalitate.
       Încearcă să nu foloseşti la tot pasul ‘mi-am zis că…’ şi ‘pesemne’ şi ‘în clipa în care’ şi ‘pe lumea asta’ şi ‘splendoare’, ca un maître d’hôtel. Uită-le. Încearcă să recompui o exprimare cu sens din cuvintele cele mai simple, cu conectori dintre cei mai simpli.
       Găseşte un interval în care eşti singur acasă. Aşează-te în faţa oglinzii şi începe să înjuri. Foloseşte cele mai odioase şi orduriere cuvinte pe care ţi le aduci aminte, articulându-le apăsat, scrâşnit, în timp ce te priveşti. E important: în timp ce te priveşti. În câteva minute va debuta, poate, procesul vindecării de limba de operetă, desprinsă din contactul livresc.
       Scrie în sfârşit o pagină în care nimeni să nu te poată recunoaşte, începând cu tine însuţi. Arată-i-o celui mai bun prieten.
       Dacă nu ţi-a ieşit, nu eşti un scriitor – eşti un livresc calofil, şi eşti, din păcate, de nevindecat. Vei scrie eseuri şi pe ultimii ani de viaţă. La douăzeci de ani după moarte vei mai fi pomenit o dată, într-un cadru cu mucegai şi coloane dorice. Apoi vei fi uitat pentru totdeauna.
       Ia de pe acum o hotărâre. Fugi pe o insulă, meditează. Ucide pe cineva – faptul divers e o intrare oblică în posteritate. Dizolvă-te într-un amantlâc de senectute. Creşte porumbei, cultivă nuferi. Orice. Pentru că restul, tot restul, tot ce-ţi închipuiai că e vocaţia vieţii tale şi s-ar cere neapărat continuat – e vid absolut şi pierdere de vreme.
       Mai ai numai câţiva ani în care ai putea să nu mori cu tine.
       Eşti încă iubit: cineva îţi mai spune cuvintele astea.